7 antreprenori, 5 business-uri, 1 oraș: Timișoara (P)

Ce înseamnă să pornești o afacere în Timișoara și cum o poți crește? Care e primul lucru la care se gândește, dimineața, un antreprenor de aici, și cum arată o zi din viața sa?

Cu formare diferită, pasiuni diferite și nișe diferite, șapte antreprenori vorbesc despre proiectele lor într-o campanie Best of Timișoara, de susținere a business-urilor locale, sprijinită de Banca Transilvania.

Povestea Liei Pfeiffer ar fi trebuit să se încadreze într-un pătrat pe harta Timișoarei. Cu Maternitatea Bega, casa de peste drum de spital, Liceul de Informatică și Politehnica. Dar într-a 7-a și-a spus că va merge la Arte. Și s-a dus. Ani mai târziu, lucra ca web designer și meșterea cadouri pentru prietenii prietenilor săi. Jucăriile cusute de ea deveniseră atât de îndrăgite, încât a hotărât să le dedice tot timpul, motivată de zile precum cea de Crăciun din 2014, când, după două luni în care a lucrat de la 10 dimineața la 5 dimineața, și-a găsit messenger-ul plin de mesaje de mulțumire de la cei pentru care croise personaje cu ochi expresivi, unele cu mustăți, altele cu căciuli, unele gri, altele colorate, dar toate cu suflet. ”Erau fotografii de la oameni care primiseră cadouri nu de la mine, ci de la X, Y și mi-au scris mie prima dată. Asta e motivația”, își amintește Lia.

Se bucură să se trezească dimineața și să vină la Atelierul de Pufoșenii, unde cunoaște oameni care, de cele mai multe ori, caută un cadou pentru un prieten. Ia de la ei fragmente de povești, deja intermediate și subiective, apoi încearcă, asemeni unui psiholog, să găsească elemente specifice persoanei care va
primi jucăria, să le aducă la nivel de simbol, să le dea formă, iar în cele din urmă, nume. Precum Deal, cel cu inima de lemn, rămas fără brazi și prieteni, sau Cercănilă, cel cu buzunare în care se strâng și lacrimile de tristețe, și cele de fericire. La unele povești lucrează 6-7 ore, la altele 60. ”La final las ochii. Și ai
bucuria când personajele se uită la tine, apoi se bucură cei care vin și le iau și apoi cei care le primesc și aleg să scrie și să mulțumească unui furnizor de servicii ”, spune Lia, furnizor de jucării, povești și mai ales bucurii.

”Costel? Cine-i Costel?” Când o angajată de la primărie l-a întrebat asta, acum aproape 10 ani, în timpul documentării pentru deschiderea unui hostel la Timișoara, Alexandru Smaranda a știut că e cel mai bun nume pentru afacerea pe care o pornea împreună cu prietenii săi. Găsiseră o casă de care pur și simplu s-au îndrăgostit, cu camere mari și curte generoasă, pe care au renovat-o singuri timp de aproape un an și au transformtat-o într-un loc de întâlnire pentru turiști din toată lumea.  ”Veneam cu experiența de la Sibiu de capitală culturală, văzusem cum explodase orașul și mi-am dat seama că asta va urma și în Timișoara. Te uiți pe hartă și vezi că e un hub, aflat la o aruncătură de băț de două capitale și mi-am zis că e imposibil ca Timișoara să nu devină un oraș turistic. Acum, la 10 ani de atunci, a devenit un oraș turistic”, spune proprietarul Hostel Costel, amintindu-și de perioadele în care afacerea a rezistat și pentru că fondatorii ei locuiau acolo. Pentru a acoperi lunile de iarnă în care turiștii erau puțini, a căutat să afle tot ce se întâmplă în comunitate și ar putea aduce oameni la hostel. Asta l-a făcut activ în zona de evenimente. A început să organizeze concerte, la care turiștii se întâlnesc cu localnicii. Iar apoi, ca să pună piciorul și în centrul orașului, a deschis o locație nouă: Hostel Cornel. 

Gândul cu care își începe ziua? ”Sper că nu s-a mai stricat ceva”. Hostelul e un business nonstop, extrem de personal, dar un mod de viață care îi place. Le arată turiștilor o altă față a orașului, îi trimite acolo unde sunt timișoreni care au mișcat lucruri în comunitate și, cel mai important, aduce oameni  laolaltă. Ce îl motivează să continue? Turiști precum artiștii care au închiriat întreaga locație, iar la plecare i-au spus că s-au conectat atât de bine aici, încât au făcut și două piese. ”Lumea vine într-un fel și pleacă în altul, ai făcut o fărâmă de diferență, ai creat un spațiu în care a venit un om și a avut o experiență, nu doar un loc de dormit”. 

Când nu au găsit școala pe care și-o doreau pentru copiii lor, 15 familii din Timișoara au decis să fondeze una. O școală în care învață copii autentici, nu elevi-model, de la profesori mai conectați la nevoile elevilor decât la planul de lecție. I-au pus numele Școala Babel și i-au deschis porțile în septembrie 2016, după multă pregătire și documentare, în care au implicat inclusiv adolescenți de la care culegeau informații despre cum ar dori să fie școala. 

Ce i-a determinat pe părinții deveniți prieteni să facă asta? Chemarea – mulți dintre ei au background educațional, iar chemarea lor e să lucreze cu copiii – și încrederea că se poate altceva. ”Nu ar fi putut să fie în alt oraș decât Timișoara, pentru că aici era toată viața noastră. Am crescut în orașul ăsta și Școala Babel a crescut din orașul ăsta”, spune Monica Diaconu, coordonator proiect, care preda copiilor engleza din 2001 și, care, văzând rezultatele acestora într-un mediu care îi încurajează, și-a dorit să fie posibil și în educația de zi cu zi ce era posibil doar în învățarea non-formală a limbilor străine. ”Nevoia noastră e să contribuim la viața copiilor și noi facem asta învățând”, spune Manuela Murariu, membru fondator. ”Să știi că poți să îi faci viața frumoasă unui copil e destulă motivație să te trezești bine dis de dimineață”, adaugă Monica.

Ce învață elevii Școlii Babel? Cum să locuiască un spațiu împreună, fără competiție, fără ură, cu înțelegere, reguli, într-un mod democratic. Orașul le e adesea sală de clasă. Iubesc să îl privească, să îl studieze și să îl înțeleagă. Ca atunci când au avut de căutat valori și de pozat curajul sau leadership-ul, când au curățat de gunoaie spațiul din jurul școlii sau când au fost la piață. Ce urmează pentru părinții care au pus bazele Școlii Babel? Să ducă lucrurile la capăt, adică să facă un liceu (copiii cer și facultate).

Cu ani în urmă, fiul unui mare bucătar toscan îi oferea lui Mihai Lambrino, de profesie designer, afișe vechi, cu rugămintea ca acesta să le găsească un loc în viitorul său restaurant. Localul nu exista nici măcar pe hârtie, dar instinctul italianului a fost bun. 

Când lucrările la zona pietonală a Timișoarei se apropiau de final, Mihai și soția sa au găsit un spațiu în Piața Unirii în care au simțit că ar putea să își exprime mai bine pasiunea pentru vin, concretizată până atunci într-un magazin online. Au intrat în clădirea-monument istoric despre care au aflat ulterior că demult chiar găzduise o cramă și s-au conectat din start cu locul în care intenționau să deschidă un wine bar. 

Își doreau ca experiența de degustare să fie cât mai bună, așa că au ajuns să aibă și bucătărie, cu un meniu mic, și astfel s-a născut VinTo Gastro Wine Bar. La prânz, oferă călătorii culinare, în care încearcă o teleportare a gustului: aleg o regiune viticolă și gătesc rețete specifice ei, pe muzică tradițională acelei zone.  VinTo a obținut cel mai mare punctaj din oraș în clasamentul Gault & Millau, iar proprietarul său e hotărât să pună Timișoara pe harta gastronomică, alături de Cluj și București. Cu ce gând vine în fiecare zi în restaurantul său? Să mănânce. Îi place să interacționeze cu clienții, uneori îi și servește, pentru că la VinTo e ca acasă, când are musafiri și dorește să le fie tuturor bine. ”Mă motivează să văd cum oamenii își mișcă capul în ritmul muzicii, pozează mâncarea, închid ochii când gustă vinul. Mă bucur de oameni, de mâncare, de vin, și când pot să creez un ambient care să îi facă pe oameni să se simtă la fel, e foarte motivant”, adaugă Mihai Lambrino.  

În clasa a 8-a, Victor Balaniuc organiza petreceri de Revelion pentru colegii săi. Într-a 10-a cumpăra, împreună cu un prieten, o pereche de boxe și începea să facă sonorizări pentru majorate. În ultima vacanță din facultate punea la cale un prim show de stand-up comedy, la Grădina de Vară din Timișoara. A ieșit bine, așa că o prietenă din Anglia i-a propus să aducă un spectacol similar în fața comunității de români din Coventry. ”Am umplut o sală de 250 de participanți și atunci am avut o revelație: dacă a mers în Coventry, care nu e un oraș atât de mare, de ce să nu facem un turneu în mai multe orașe importante din Anglia?”. Așa s-au născut, la terminarea specializării în events management la Universitatea din Greenwich, Front Row Events și un turneu cu Bordea și Micutzu în Londra, Birmingham, Manchester, Liverpool și Dublin. ”După primul turneu din Anglia am avut a doua revelație: există comunități de români chiar mai mari unde să ducem show-urile”. Și au ajuns în Italia, Spania, Germania, Austria și nu numai. Raportul pe 2018 cuprinde 35 de orașe, 13 țări, 75 de evenimente organizate și 25.000 de participanți. ”Eram un element important care satisfăcea dorul de casă al românilor, le oferea oportunități să se întâlnească, să interacționeze și să rezoneze cu glumele făcute de români, trăiau niște sentimente fantastice”. 

Cum afacerea din entertainment avea nevoie și de aplicații sofware ca să inoveze pe partea de ticketing și video broadcasting, Victor și asociatul său, Darius, au creat și o firmă de IT. Iar anul acesta, pentru că lui Darius îi place boxul, cei doi vor deschide o sală de boxing fitness. Pentru ea, firma de programare dezvoltă o aplicație care urmărește progresul participanților prin senzori aflați în sacii de box. Iar proiectele antreprenoriale puse la cale de cei doi prieteni nu se opresc aici. Pentru că nu le place rutina, pentru că nu le-a fost teamă niciodată de eșec și pentru că sunt siguri că România este o piață ofertantă, ce abia s-a dezmorțit.